Pot să gust?

Lămpaşul încins îşi face apariţia grandioasă in deşertul lumesc; el este considerat providenţa sufletelor însetate de fericirea supremă. Tentaculele lui scânteietoare penetrează icoana păzitoare a sufletelor înfometate. Le anesteziaza căpitanii pentru a putea evita o posibilă scufundare a vasului în agonie. Toate sufletele costelive aşteaptă sosirea lămpaşului în existenţa lor tulburată, pentru a le împărtăşi serenitatea absolută. Însă acestea se scufundă în avalanşa plămădită de propria lor sete pentru seva vieţii. O singură picătură le-ar oferi starea veşnică de beatitudine. Cum să ajungă însă acolo? E o întrebare care frământă minţi geniale. Fiecare vapor care transportă un suflet aşteaptă să ajungă pe uscat pentru a putea degusta din fructul vieţii. Însă până acolo trebuie să înghiţim multe particule beligerante, să plângem cu multe lacrimi sângerânde şi să sughiţăm multe vorbe dureroase.

Astfel am pornit şi eu în călătoria vieţii. De mic, am cunoscut suflete care îmi ofereau toate condiţile necesare pentru a putea sa îmi construiesc propriul vapor; suflete care pretindeau că ştiu totul despre fructul miraculos, dar care nu gustaseră niciodată din el; suflete care creau fructe aparent similare cu cel divin, în încercarea de a simula acea stare patologică de euforie permanentă; suflete macabre care cred că acea seva supremă se află în interiorul fiecărui suflet, omorând astfel sufletele inocente din jurul lui; suflete care consideră că învelişul lor aparent perfect le secretă o sevă psihică, unică; suflete care iniţiază pe alţii în drumul căutării sevei, dar şi suflete care nu cred în existenţa acesteia. Ajunsesem la un moment dat, la finalizarea vaporului, însă psihic eu nu eram încă pregătit. A fost perioada dificilă care spânzura orice eliberare de sentimente. Moleculele de panică repulsivă, mâhnire apăsătoare si poltronerie obsedantă îmi ispiteau buzele, învăluindu-le în miresme halucinante, ca în final acestea devenind victime ale unor maieştrii potlogari; toate căile erau înfundate iar călătoria mea compromisă. Aceste molecule veninoase mă obligau să îmi plasez călătoria într-un apus etern. Pentru o perioadă îndelungată de timp am uitat de scopul meu cel mai înalt şi am participat la ospăţul murdar al sufletelor pătimaşe. Eu mă simţeam încă crud si sihastru. Goliciunea opresivă oferită de ospăţ îmi îmbiba toate celule cu o stare de pustietate. Un vant arid îmi răscolea gânduri despre nulitatea mea în univers. De ce să lupt?

Într-o zi toridă de vară, am cunoscut-o însă pe ea. Nu am crezut că voi găsi vreodată acea fortă veşnică, imaterială, dătătoare de viaţă, considerată de mulţi de origine divină – dragostea. În acel moment am simţit cum un alt suflet trăieşte, respiră şi simte ca şi mine. În interiorul meu se petreceau lucruri spectaculoase, de care nu auzisem până atunci. Focurile arzânde se apropiau de mine, îmi încălzeau pasiunea până o aducea într-un stadiu de clocot, care culmina cu o explozie de sentimente erotice. Eram doi magneţi a cărei atracţie inexplicabilă răscolea sufletele macabre. Acum am fost pe deplin convins că voi putea pleca în călătoria vieţii. Odată ce am urcat în vapor am simţit cum tot corpul mi-e învăluit într-o mireasmă puternică de optimism.
...
Simţind briza blândă a vieţii, care îmi aducea o mulţime de bucurii interminabile, emoţii covârşitoare, sentimente neasemuite, mi-am adus aminte de vorba valoroasă a unui suflet care mi-a marcat evoluţia: “ Călătoria pe care va trebui să o întreprinzi, să o construieşti pas cu pas, să o realizezi ca pe cea mai mare capodoperă pe care ai fi în stare s-o creezi vreodată ! “
Picături de sudori de consecvenţă si perseverenţă se scurgeau pe fruntea mea în semn de mulţumire pentru acele suflete care m-au ajutat să ajung pe acest drum. O lovitură de trăsnet mi-a străpuns aspru interiorul platonic; vaporul a început să se deterioreze. O fisură măruntă, nesemnificativă îmi diminua voinţa şi fermitatea necesară parcurgerii unei astfel de călătorii. Sudam cu speranţa ruginită rana deschisă. Acum simţeam acea durere de mult prezisă. Nişte sentimente întepătoare îmi electrocutau emoţiile serafice. Trebuia să mă opun acestei distrugeri maligne cu o putere supraomenească. Când crezusem că am reuşit, apăreau tot mai multe leziuni sufleteşti. Simţeam cum toate lucrurile se opun decizilor mele. Aceasta senzaţie usturătoare îmi biciuia nemilos întregul meu scut. Oare acesta era sfârşitul?

Vaporul s-a scufundat, dar nu şi eu. Acum am realizat că toate aceste suferinţe inepuizabile, slăbeau scutul dar întăreau soldatul ! De fiecare dată când acea mică particulă din univers se întâlneşte cu puterea divinităţii, un suflet este conceput. De atunci se ştie cum va fi călătoria acelui suflet. Niciunuia nu i se dă un scut care să nu poată rezista greutăţilor şi surprizelor neplăcute întâmpinate pe drumul găsirii fericirii absolute. Gândurile mele învelite într-o aură de nădejde mă ajutau să îmi duc în cele din urmă călătoria la capăt. Însă condiţia mea fizică era din ce în ce mai slabă; un val de emoţii înceţoşate înăbuşea paznicii vizuali. Întregul corp îmi era invadat de sentimente de anxietate persistentă care mă îmbătau cu stări de euforie paradisiacă. Începeam să observ o lumină care îmi îndruma miscările corpului si mă ducea spre un loc straniu. Acest loc era învelit într-o perdea de stele luminoase care reflectau imaginea miilor de suflete care nu şi-au găsit liniştea proprie. Eu am reuşit să trec de acea perdea, ajungând în acel loc.

O adiere mansuetă îmi dezbrăca corpul de obiectele lumeşti. Păşeam cu picioarele goale pe o perdea mătăsoasă care îmi amorţea simţurile tălpii, oferindu-mi o stare de reverie. Aceşti zvelţi soldaţi verzi dansau în ritmul condus de dirijorul omniprezent care mă trăgea cu o forţă puternică spre un nucleu care deşi nu il vedeam, il simteam. Ştiam că acolo se contopeşte involuntar începutul şi sfârşitul, răul şi binele, pământescul şi divinul. Nu ştiam eu asta, ci sufletul meu. Acolo se fabrica acea particulă miraculoasă care ne-ar putea oferi cheia la comoară. Cu cât mă apropiam mai mult de ea, pielea mi se topea, oasele se crăpau, încheieturile trosneau ... ca în cele din urmă să îmi pierd oglinda mea pământească. Dintr-o dată am devenit un văzduh aparte cu o forţă inepuizabilă şi cu o alimentaţie bazată doar pe emoţii şi sentimente. Acum puteam să văd cine e alchimistul ... un arbore?! Da, un arbore şi nu un arbore oarecare ci Arborele vieţii. Pentru prima dată puteam să ating si să simt mii de alte văzduhuri, toate cu poveştile lor unice de construire a vaporului; unele au pierdut biletul faimos înainte ca să afle de vapor, altele şi-au vândut biletul pentru îndeplinirea unor dorinţe carnale; mai existau şi acelea care au primit vaporul gata construit dar nu au ştiut cum să îl folosească. Nu există nicio limită, nicio barieră între văzduhuri. Toate ne uneam şi ne dezbinam, ne sărutam şi ne îmbrăţişam, ne jucam şi ne alintam pentru că ştiam că vom ajunge să cunoaştem Înaltul, unde este realizată comuniunea sufletului cu universul, unde gândirea sufletului nu cunoaşte restricţie. Urcam spre coroana arborelui cu o viteza nemăsurabilă, însă învelişul aspru şi rigid al arborelui ne certa fiindcă clătinam cetatea, existând astfel riscul ca o picătura infimă din roadele arborelui să provoace o adevarată babilonie în călătoriile iniţiatice ale sufletelor ahtiate.

Ajungând în vârf, am văzut miile de roade ale arborelui. Era însă ciudat, fiindcă fiecare rod era un anumit obiect. Atunci Cineva îmi zise: “Aici fiecare particulă din suflet capătă dimensiuni; aici toate eforturile depuse in călătoria vieţii, vor fi recompensate. Simfonia satisfacţiei supreme va fi exploatată de fiecare suflet în parte ...”. M-am intors să văd care era rodul meu. Văzusem însă doar un orologiu uriaş negru ... Panicat m-am apropiat de el. Sunete grave îmi asasinau dreptul la libertate. O tulburare apăsătoare mă îndemna să rup faţa orologiului; apoi am păşit într-un duium. Eram atât de confuz ... tot ce simţeam şi auzeam erau râsete malefice, suspine mortuare şi vorbe macabre. Deşi puteam să văd orice, eu nu găseam izvorul acestor stări. Însă, dintr-o dată am fost scuturat, agăţat si învârtit de secundar până ce căzusem într-un vid care s-a transformat în cele din urmă într-un dormitor:
- Vreau să ... eu chiar vreau să ... lasă-mă, vreau să fiu fericit !
- Deschide ochii ! Trezeşte-te, ştii bine că poţi să îţi potoleşti pofta oricând !, îmi zise ea.